Informatii despre Castelul Tepes
   
O.N.C.E.
Pași prin istorie
Flash news

Despre instituţie
Conducere
Sediu - Castelul Ţepeş
Legislaţie
Informaţii de interes public
Buletin informativ
Fişe de evidenţă


Cimitire de onoare
Mausolee
Mormântul Ostaşului Necunoscut
Monumente
Lista morţilor de război

Arhivă evenimente
Paşi prin istorie
Proiecte
Raport anual

Utilitate publică
Manual strămutări

Arhiva foto
Achiziţii
Diplome de excelenţă
Anunţuri
Download
Tabere de voluntari
Vitrina de carte
Legături utile


HOME      CONTACT

 

 





Evidenţa, pe judeţe, a mormintelor şi operelor comemorative de război

 Monumente în suferinţă

  Portrete de eroi

  Prietenii ne scriu


DOCUMENTARE

Ostffyasszonyfa, Ungaria

Cultul Eroilor

Cimitirul de la Ţiganca, Republica Moldova

Lagărul de la Tuchola

Lagărul de la Karaganda, Kazahstan

 




CALENDAR ISTORIC

FEBRUARIE (FĂURAR)

1

Se inaugureaz ă monumentul militarilor români morţi în lagărul de prizonieri de la Suzdal, regiunea Vladimir, Federaţia Rusă (2014).

Ziua Intentendenţei Militare.

2

Al Doilea Război Mondial: Se încheie Bătălia de la Stalingrad (1943), soldată cu încercuirea armatelor române şi germane.

5

România devenie membră de facto a NATO (2004)

8

Franţa, Germania şi Marea Britanie recunosc Independenţa de stat a României (1880)

10

Armata 1 română trece la ofensivă în Munţii Javorina (10 februarie – 18 martie 1944).

11

Al Doilea Război Mondial: generalul Dimitrie Petrescu Tocineanu moare în luptă pe Frontul de Est (1943).

12

Garnizoanele otomane de la Vidin şi Belogradcik se predau trupelor române (1878)

Consiliul militar interaliat de la Paris aprobă înaintarea armatei române pe aliniamentul Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta – Arad (1919)

13

Armata română eliberează oraşul Budapesta de sub ocupaţia germană (1945).

15

Apare primul număr al revistei România Militară (1864).

21

Primul Război Mondial: începe Bătălia de la Verdun (1916) , soldată cu un milion de morţi de război.

Ziua internaţională a limbii materne (UNESCO).

23

Ziua Hidrografului Militar

24

Se instituie Medalia „Virtutea Aeronautică“ (1931)

13.02.2017

Eroii români de la Mircea Vodă

 

 

În perioada anilor 1926-1941, Societatea Cultul Eroilor a amenajat lângă gara de cale ferată din comuna Mircea Vodă, jud. Constanța, Cimitirul internațional de onoare Mircea cel Bătrân, în cadrul acestuia fiind centralizate osemintele eroilor care au murit în luptele din Doborogea.
În cadrul necropolei își dorm somnul de veci 5.360 eroi de diferite naționalități, dintre ace?tia 481 fiind înhumați în patru parcele: 120 români (100 identificați și 20 neidentificați), 137 germani (125 identificați și 12 neidentificați), 137 bulgari (125 identificați și 12 neidentificați), 56 ruși (identificați), 3 austrieci (identificați), 2 sârbi (identificați), 2 polonezi (identificați) și 24 necunoscuți. De asemenea, osemintele a 4.879 eroi necunoscuți au fost depuse în cinci osuare – câte un osuar-monument în fiecare dintre cele patru parcele menționate și unul situat sub monumentul central.
În anul 2007, Cimitirul internațional de onoare Mircea cel Bătrân a fost restaurat, prin cofinanțare, de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, cu sprijinul Prefecturii și Consiliului Județean Constanța, Arhiepiscopiei Tomisului și Primăriei Comunei Mircea Vodă.
Evidența nominală a eroilor români identificați, ale căror oseminte sunt centralizate în Cimitirul internațional de onoare Mircea cel Bătrân, poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista Morților de Război.


 

31.01.2017

Eroii români înhumați în municipiul Bacău la Poligonul de tragere și Lazaret

 

Începând cu toamna anului 1916, în contextul în care Bacăul s-a aflat în apropiere de linia frontului, zeci de case și imobile private au fost transformate în spitale și în infirmerii. De asemenea, din cauza spațiului limitat, militarii valizi au fost încartiruiți câte 10-15 în camere în care, în condiții normale, locuiau maxim cinci persoane. În scurt timp, tifosul exantematic a crescut numărul militarilor care au murit în timpul și din cauza Primului Război Mondial.
Pe raza municipiului Bacău au fost amenajate două cimitire ale eroilor, Poligonul de tragere și Lazaret.
Eroii înhumați în Cimitirul eroilor Poligonul de tragere au murit în perioada octombrie 1916 - februarie 1918, în spitale de campanie sau în infirmerii, fiind înhumați în 234 de morminte comune.
În cadrul necropolei au fost înhumați în total 9.607 eroi, din care sunt identificați nominal 4.056 români, 2 ruși, un civil turc și un prizonier german; 4.000 de ruși sunt identificați după naționalitate, iar 1.547 eroi sunt neidentificați.
În Cimitirul Lazaret sunt înhumați 54 de eroi identificați nominal, majoritatea provenind din rândul medicilor militari, alte câteva sute de eroi fiind neidentificați.
Evidențele nominale ale eroilor români înhumați în cimitirele eroilor Poligonul de tragere și Lazaret din municipiul Bacău, jud. Bacău, pot fi consultate pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.


 

04.01.2017

Eroi români la Worms

 

 

Începând cu septembrie 1916, prizonierii români de pe frontul din Transilvania au fost încărcați în vagoane de marfă și transportați în lagăre situate pe teritoriile Austriei, Franței, Germaniei, Poloniei și Ungariei.
Uneori, prizonierii români au ajuns la destinație și după o lună de zile, fiind obligați să aștepte, în vagoanele care staționau în gări, zile la rând.
Lagărul prizonierilor de la Worms, Germania, a fost folosit în special pentru internarea prizonierilor români și ruși.
Hrana improprie și lucrul la asfaltarea drumurilor, constuirea liniilor de cale ferată sau secarea unor mlaștini au fost condițiile în care au murit o serie de prizonieri.
Internați înaintea prizonierilor români, prizonierii ruși au fost înmormântați individual, având și un monument central cu rol comemorativ.
În schimb, prizonierii români au fost înhumați în gropi comune.
Până în prezent, în baza certificatelor de deces, specialiștii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat 168 de prizonieri români, care au fost înmormântați în Cimitirul eroilor din Worms.
Evidența nominală a eroilor români înhumați la Worms poate fi accesată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.
Unul din proiectele Oficiul Național pentru Cultul Eroilor în anul 2017 constă în amenajarea unui monument al eroilor români la Worms, în conformitate cu Hotărârea Guvernului 821/2015, privind aprobarea Programului național al manifestărilor prilejuite de aniversarea Centenarului Primului Război Mondial.


12.12.2016

Trupele noastre împing pe inamic pas cu pas

 

Retragerea armatei române din Muntenia, la 6 decembrie 1916, și stabilirea unor poziții defensive pe Siret s-a soldat, în a treia decadă a lunii decembrie, cu Bătălia de la Cașin (22-31 decembrie 1916), germanii intenționând să cadă în spatele și în flancul trupelor române și ruse de la Focșani și Siret.
Deși militarii germani au beneficiat de un avantaj numeric covârșitor, terenul accidentat nu a permis desfășurarea unor lupte pe tot frontul, atacurile și contraatacurile realizându-se cu grupe izolate.
După patru zile de luptă, germanii au considerat că, deși terenul a fost nefavorabil, „trupele noastre împing pe inamic pas cu pas”, iar la 29 decembrie au concentrat toate forțele disponibile în sectorul Cașin. Militarii români au luptat cu îndârjire, în condiții de ploaie torențială, zăpadă și viscol, unitățile înregistrând pierderi de 75 % , însă germanii au ocupat, la 31 decembrie, Măgura Cașinului.
Militarii români care au murit în luptele din zona Cașinului au fost înhumați într-un cimitir de campanie. Societatea „Cultul Eroilor“ a reamenajat un cimitir al eroilor pe locul vechiului cimitir de campanie, inaugurându-l în anul 1932. În cadrul necropolei au fost centralizate osemintele a 128 de eroi români, în morminte individuale, iar osuarul, marcat printr-un monument central, conține osemintele unui număr necunoscut de eroi români.
În prezent, Cimitirul eroilor români din comuna Măgura Cașinului, jud. Bacău, este amplasat în zona de vest a localității.
Lista morților de război români, înhumați în Cimitirul eroilor români din comuna Măgura Cașinului, poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista Morților de Război, sau făcând click aici.


05.12.2016

 

Ultimul Străjer al Capitalei

 

Bătălia pentru București (29 noiembrie-3 decembrie 1916), desfășurată cu scopul de a apăra Capitala, a avut loc în condițiile în care Grupul Krafft înainta pe ambele maluri ale Argeșului, Grupul Kühne înainta pe frontul Drăgășani-Roșiorii de Vede, iar Grupul Kosh, după ce a trecut Dunărea, înainta spre București. Generalul Presan a conceput planul bătăliei în zona Neajlov, cu scopul realizării unei defensive la nord și la vest și a unei ofensive spre sud, cu scopul respingerii inamicului peste Dunăre.
Atacul decisiv al armatei române a fost planificat pentru ziua de 30 noiembrie 1916, începând cu ora 3 dimineața.
În încheierea ordinului de atac, generalul Presan a transmis militarilor români: “Lupta care începe mâine, fiind singura de care depinde soarta Neamului, nu admit retragerea ; de la soldat p ână la general, toți trebuie să moară atacând!”.
După lupte violente, armata germană și trupele bulgare și turce venite de peste Dunăre au fost determinate să se retragă ușor în stânga Neajlovului, pe linia Mihăilești-Bragadiru.
La 1 decembrie 1916, la ora 5 dimineața, generalul Falkenhayn a intrat în posesia unui ordin de operații al Armatei I române, potrivit căruia Armata I rămânea în defensivă, iar 3 divizii ale sale și Grupul Apărarea Dunării urmau să atace să atace Grupul Kosch în flancul stâng și din spate.
Generalul Falkenhayn a contracarat planul de operații al Armatei I române căzând în spatele acesteia, la 3 decembrie 1916 militarii români începând retragerea organizată de pe frontul de luptă. Conform martorilor oculari, “toată noaptea s-au zguduit casele de zguduirile camioanelor care au trecut. (...) În multe căruțe sunt răniți, în altele ofițeri culcați în paie. E retragerea”.
Bătălia pentru București reprezintă cea mai mare bătălie din Războiul de Întregire în care a fost implicată Armata română în anul 1916. Pierderea luptei pentru București a determinat retragerea acesteia din Muntenia și stabilirea pe linia Râmnicu-Sărat –Viziru, iar ulterior pe Siret.
În timpul retragerii administrației române din București, la 4 decembrie 1916, în cursul unui schimb de focuri cu o patrulă germană care acționa în zona podului Băneasa, și-a pierdut viața sergentul cavalerist Nicolae Păianu. Trupul neînsuflețit al acestuia a fost înmormântat chiar în apropierea locului unde s-a desfășurat lupta.
În anul 1921, deasupra locului de veci al acestui erou, Societatea „Cultul Eroilor“ a ridicat un monument în memoria sa, creație a sculptorului Ernest Donneau. Cunoscut inițial sub numele de Monumentul ultimului apărător al Capitalei, monumentul a intrat în conștiința publică sub denumirea de Ultimul Străjer al Capitalei.
În anul 2007, ca urmare a lucrărilor de fluidizare a traficului pe Drumul Național 1, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a coordonat activitatea de demontare și reamplasare a monumentului Ultimul Străjer în fața intrării Aeroportului Internațional „Aurel Vlaicu“ din cartierul Băneasa, osemintele sergentului erou Nicolae Păianu fiind reînhumate la baza monumentului.
Ceremonia dezvelirii monumentului și de sfințire a mormântului, pe noul amplasament, a avut loc în data de 21 noiembrie 2007. Mormântul este marcat în prezent cu o placă din marmură albă, cu înscrisul: „Sergentul erou/Nicolae Păianu/m. 22 noiembrie/4 decembrie 1916“.
Operă comemorativă de război este inclusă în Lista monumentelor istorice, având codul B-III-m-B-19967.


28.11.2016

Șarja la sacrificiu a Regimentului 2 Roșiori

 

 

 

Realizând un puternic cap de pod la Zimnicea, la 23 noiembrie 1916, trupele germane, turce și bulgare au început să înainteze spre București, ocupând satul Prunaru și încercuind Divizia 18 infanterie, la 28 noiembrie 1916. Generalul Referendaru, comandantul Diviziei 18 Infanterie, a ordonat o șarjă de cavalerie la sacrificiu, misiunea revenindu-i Regimentului 2 Roșiori, cu scopul reocupării satului Prunaru.
Ordinul de atac a fost înmânat, în plic, colonelului Gheorghe Naumescu, comandantul Regimentului 2 Roșiori, care, deși se afla în stare de convalescență, ca urmare a unei operații la Spitalul Militar, a refuzat să rămână în rezervă, pornind la atac.
Apărați de ceață, roșiorii români au dat peste cap primele rânduri de infanteriști germani, însă, în momentul în care s-au apropiat de satul Prunaru au fost secerați de mitralierele germane, instalate la ferestrele și în podurile caselor. Cel puțin 250 de roșiori au murit în timpul șarjei, alți 60 de călăreți luptând pe jos, împreună cu militari din Regimentul 20 Teleorman.
Colonelul Gheorghe Naumescu, rănit în timpul șarjei, a devenit prizonier al bulgarilor, fiind internat în lagărul de prizonieri din Sofia, unde a și decedat. Rămășițele pământești ale colonelului Gheorghe Naumescu au fost repatriate în perioada interbelică, fiind aduse în România și depuse în cavoul familiei.

*

În anul 1933, Societatea Cultul Eroilor a amenajat la Prunaru un Cimitir al eroilor români, împrejmuit cu gard din beton, compus dintr-un monument central, un osuar și din morminte individuale. Osuarul este situat la baza monumentului central, iar în jurul operei comemorative sunt amplasate 20 de morminte, în care au fost centralizate osemintele a 34 de eroi români.
Monumentul reprezintă o frumoasă compoziție, străjuită de un vultur din bronz, cu deschiderea aripilor de 3 metri, așezat pe un soclu de forma unei stânci, având aplicată pe latura din față o placă din bronz pe care sunt inscripționate, cu text cursiv, cuvintele regelui Ferdinand I al României, referitoare la șarja de la Prunaru: „Pilde frumoase au fost înscrise în cartea de aur a Cavaleriei noastre în ultimul război. La Prunaru, atacul, pe care eu l-aș numi nebun, al regimentului 2 Roșiori, a adăugat noi lauri cavaleriei. Acel regiment care se găsea în fața tranșeelor inamice, a atacat cu adevărat spirit de călăreț, înscriind astfel un nou fapt de arme, de care cavaleria noastră se va putea, cu adevărat, întotdeuna făli”.


23.11.2016

Șarja nebunească de la Robănești

 

 

Pe frontul dintre Jiu și Olt, Regimentele 4 și 9 Roșiori au asigurat, la 20 noiembrie 1916, retragerea trupelor române, puternic presate de cavaleria germană.
La 23 noiembrie 1916, militarii germani din Divizia a 11-a Bavareză au început să tragă, din zona pădurii Pârșani și a satului Robănești, în militarii Regimentului 4 Roșiori, care au continuat lupta pe jos.
Colonelul Călinescu, comandantul Regimentului 9 Roșiori, a ordonat o șarjă de cavalerie pentru distrugerea bateriei de artilerie germane, de la marginea pădurii Pârșani, sperând că manevra va sprijini Regimentul 4 Roșiori.
Căpitanul Alexandru Filitti s-a oferit să conducă Escadronul 3 în șarjă.
Escadronul a pornit la atac în strigăte de „Ura! ”. Deși artileriștii germani s-au retras, infanteria germană a rămas pe poziții, trăgând cu mitralierele în plin.
Căpitanul Filitti a fost rănit, iar sergentul Gheorghe Donici - unchiul căpitanului Filitti și veteran al Războiului de Independență (1877-1878) și al Campaniei din 1913 - a fost împușcat mortal, ținându-și în timpul atacului sabia în teacă.
Informat despre lupta de la Robănești, generalul-locotenent Kühne a considerat șarja „o nebunie”.
În memoria eroilor Escadronului 3 din Regimentul 9 Roșiori a fost dezvelit la Robănești, în anul 1921, un monument care le glorifică faptele.
Opera comemorativă a fost realizată de către un comitet de inițiativă, în dreptul actualului drum județean Craiova – Teslui.
Monumentul este compus dintr-un piedestal din beton, în trei trepte, pe care se ridică un soclu de beton, de formă paralelipipedică, surmontat de un grup statuar din bronz, reprezentând un ostaș călare în plin asalt și o femeie cu aripi de vultur purtând o coroană în mână.


14.11.2016

Bogdănești – una din necropolele eroilor de la Oituz

La 15 noiembrie 1916, trupele germane și austro-ungare au încheiat a doua tentativă de rupere a frontului românesc în zona Oituz, fiind respinse dincolo de linia de frontieră.
Mulți dintre militarii români care au murit în luptele din zona Oituz au fost înhumați în Cimitirul de campanie din comuna Bogdănești (jud. Bacău).
Necropola a fost reamenajată în forma actuală, în anul 1931, de Societatea Cultul Eroilor. În cadrul cimitirului au fost centralizate osemintele a 3.033 de eroi români, germani (86) și a unei sore de caritate, în morminte individuale și în osuarul amplasat sub monumentul central.
Evidența nominală a eroilor români înhumați în Cimitirul eroilor din Bogdănești poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, sau făcând click aici.


27.10.2016

Murind cu toții pe pozițiile noastre, înseamnă că am luptat!

 

Superioritatea militarilor germani a determinat Grupul Jiu să lupte în retragere, în perioada 23-26 octombrie 1916.
Dorind să oprească intrarea în Târgu Jiu a trupelor germane, generalul I. Culcer, comandantul Armatei I-a, a trasat planul unei ofensive care să dea peste cap liniile inamice. Strategia a fost agreată și de generalul Dragalina, înlocuitorul generalului Culcer. Potrivit planului de operații, militarii Grupulu Jiu urmau să atace frontal trupele inamice, pentru a le fixa, iar Grupul Cerna, comandat de lt. col. I. Dejoianu, avea să atace trupele inamice din flanc și din spate, venind de la Baia de Aramă. Detașamentul Dejoianu a început marșul pentru a ajunge pe frontul de luptă la 25 octombrie 1916.
Pentru a fi sigur că militarii Grupului Jiu nu vor părăsi pozițiile de luptă, la 26 octombrie 1916, colonelul I Atanasiu, comandantul Grupul Jiu, a emis un Ordin de zi, stabilind că militarii români trebuiau să reziste pe poziții până la ultima picătură de sânge:

Din Înalt Ordin al M.S. Regelui pozițiile nu se vor părăsi decât atunci când va rămâne un singur om
Murind cu toții pe pozițiile noastre, înseamnă că am luptat.
Subsemnatul va veni pe poziție cu ultima rezervă, pentru a muri împreună cu voi.
Rezistență până la ultima picătură de sânge.

Mobilizați de ordinul primit, militarii Grupul Jiu au luptat cu îndîrjire, iar după șase ore de luptă au respins inamicul de la podul peste Jiu, trecând la o luptă de urmărire.
În schimb, Detașamentul Dejoianu a atacat cu întârziere, la șase ore de la implicarea în luptă a Grupului Jiu, retrăgându-se fără a mai lupta până la 3 noiembrie 1916.
Victoria Armatei I-a române în lupta din 27 octombrie 1916 a generat inamicului pierderea unui important material de război, și a peste 1600 de prizonieri.
După succesul din 27 octombrie 1916, colonelul Atanasiu a consemnat în Ordinul de zi pe Unitate: Adresez cele mai călduroase mulțumiri, tuturor ofițerilor și soldaților, pentru bravura cu care au luptat astăzi, pentru îndepărtarea inamicului de țară. Nu mă îndoiesc că începutul acesta bun, va fi urmat de acum înainte, așa că înainte de sosirea zăpezii, un picior de inamic să nu se mai găsească în țară.
Familiile voastre, pe care le-am scăpat de pângărirea dușmanului, Vă sunt veșnic recunoscătoare.
Înainte, dar, pentru cinstirea tuturor trupelor din acest grup, care de luni de zile stau strajă neadormită, la granițele țării .

*

Militarii români și germani care au murit în luptele de la Jiu au fost înhumați în Cimitirul eroilor din municipiul Târgu Jiu. Necropola, amplasată în prezent pe strada Narciselor, a fost inaugurată de armata germană, la 17 noiembrie 1918, fiind amenajată pe un câmp de manevră, după planurile arhitectului peisagist R. Lange.


13.10.2016

Generalul David Praporgescu:

A noastră este izbânda!

 

Generalul David Praporgescu, însoțit de ofițeri, urcă pe poteca ce șerpuiește spre Munții Coți, la 13 octombrie 1916, intenționând să inspecteze pozițiile apărate de militarii români. Sunt militarii care au luptat cu îndârjire în urmă cu câteva zile, respingând puternica ofensivă germană și înaintând 500 de m în pozițiile inamice, cu prețul morții locotenentului Ganovici și a 30 de grăniceri.
Generalul Praporgescu ajunge în locul unde militarii Regimentului 2 Infanterie sunt în repaos și profită de ocazie pentru a discuta cu combatanții.
Prin aer se aude șuierând un obuz.
Mai mulți ofițeri strigă simultan: „La pământ, domnule general!”
Soldații și ofițerii români s-au culcat la pământ din reflex.
Obuzul lovește o stâncă și explodează în apropiere.
Generalul David Praporgescu, rămas în picioare, întreabă dacă este cineva rănit și se prăbușește în mijlocul militarilor, cu sângele curgându-i pe gură și pe nas. Alți cinci ofițeri sunt răniți grav, iar 150 de soldați au răni minore.
Generalul David Praporgescu este așezat pe o targă, spunându-le militarilor: „Nu slăbiți credința, a noastră este izbânda!”.
Comandamentul Armatei 1 este anunțat, în scris, de șeful serviciului sanitar, despre decesul generalului Praporgescu, cauzat de o hemoragie internă în zona toracică.
Vestea morții generalului Praporgescu este comunicată familiei acestuia, în mod verbal, de adjutantul său, știrea consternând-o pe Maria, fiica în vârstă de 9 ani a eroului.
Marele Cartier General informează familia Praporgescu de moartea generalului prin intermediul unei telegrame: „Cu adâncă părere de rău vă aducem la cunoștință moartea în mod eroic, pe câmpul de luptă a generalului Praporgescu. Conform dorinței sale sunteți autorizați de a face înmormântarea rămășițelor sale pământești la București”.
Generalul a fost înmormântat la cimitirul civil Bellu, la 16 octombrie 1916. La funeralii au participat ministrul de război, reprezentanți ai Marelui Cartier General, militari din Corpul 1 Armată și numeroși cetățeni.
Pentru a-l omagia pe eroul de la Coți, casa din municipiul Turnu Măgurele în care s-a născut generalul Praporgescu a fost transformată în muzeu, iar strada Crinului din București, unde eroul a avut domiciliul, a primit numele general Praporgescu, la inițiativa edililor din municipiile menționate .
În anul 1926, la 10 ani de la moartea sa, generalul Praporgescu a fost distins cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a 3-a, „pentru vitejia și destoinicia cu care a condus personal operațiunile trupelor de pe Valea Oltului și Munții Coți”.
În memoria generalului Praporgescu au fost ridicate, în perioada 1925-1928, două opere comemorative de război.
Primul monument a fost dezvelit în satul Câinenii Mici (jud. Vâlcea). Monumentul are forma unei cruci creștine. Soclul este din piatră, iar la baza acestuia curge un izvor. Pe latura frontală este montat un basorelief din bronz, reprezentând scene de luptă, iar o inscripție menționează modul în care a murit generalul Praporgescu: „G-ral Praporgescu David eroul de la Olt comandant al Det. Lotru și apoi al Corp. I Arm. respinge inamicul la Olt și Coți. Cade vitejește în acest loc în mijlocul soldaților săi la 30 sept. 1916 lovit de o schijă de obuz“.
Al doilea monument a fost realizat la inițiativa Societății Cultul Eroilor, în satul Câinenii Mari (jud. Vâlcea). Monumentul este realizat din marmură albă. Pe soclu sunt inscripționate cuvintele: „ În memoria și veșnica amintire a generalului David Praporgescu, mort în ziua de 30 septembrie 1916. În semn de veșnica amintire și ca îndemn pentru viitor, ca orice român să-și jertfească viață pentru neam si țară“.
Însemnul comemorativ este înscris în Lista monumentelor istorice având codul VL-IV-m-B-10021.


12.10.2016

Pe aici nu se trece!

 

Tentativa a trei divizii germane și austro-ungare de a pătrunde în Valea Siretului, cu scopul de a da peste cap dispozitivul armatei române (tăierea comunicațiilor cu Moldova și primirea de sprijin de la trupele ruse) s-a soldat cu Prima bătălie de la Oituz (12-27 octombrie 1916).
Grupul Oituz, comandat de generalul Eremia Grigorescu, a rezistat atacurilor trupelor germane și austro-ungare, respingând unitățile inamice peste frontieră. Militarii români au luptat folosind deviza Pe aici nu se trece!, iar Divizia 15 Infanterie a fost supranumită Divizia de Fier. A fost un prilej pentru generalul Alexandru Averescu de a recunoaște meritele Diviziei 15 Infanterie: Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
O a doua tentativă a trupelor germane și austro-ungare de a pătrunde în dispozitivul armatei române din trecătoarea Oituzului este consemnată în perioada 10-15 noiembrie 1916, când a avut loc A doua bătălie de la Oituz.
Deși Divizia a 8-a bavareză a atacat în unele zile chiar și de opt ori, nu a reușit să obțină un succes considerabil, luptele desfășurându-se la baionetă, în noaptea de 13-14 noiembrie. Cel mai afectat a fost Regimentul 8 Vânători, care a pierdut patru comandanți de companie și patru sute de oameni. Militarii români, motivați de generalul Eremia Grigorescu, au rămas fideli devizei Pe aici nu se trece!, stopând planurile înaintării germane și austro-ungare în zona Oituzului. Potrivit unui medic german, militarii români au luptat disprețuind moartea, fiind îmbărbătați de comandant înaintea fiecărui atac: „Ori de câte ori pregătesc un atac se aude vocea unui comandant, care ține o cuvântare, apoi izbucnește un marș sălbatic, în sunetele căruia soldații se reped ca nebuni”.
A treia bătălie de la Oituz s-a desfășurat în perioada 8-22 august 1917, trupele germane și austro-ungare având o superioritate de 20 de batalioane în comparație cu Corpul 4 Armată român, comandat de generalul Gheorghe Văleanu.
Strategia ofensivei germane la Oituz a fost determinată de scopul de a pătrunde spre orașul Onești, considerându-se că forțele române de la Mărășești aveau să fie dislocate pentru a interveni în luptă.
După o pregătire de artilerie, care a durat câteva ore, germanii au ocupat sectoarele Cireșoaia și Coșna. Contraatacul Corpului 4 armată român, deși s-a soldat cu reocuparea sectorului Coșna, a fost respins la Cireșoaia, lupte violente având loc la și Grozești (în prezent comuna Oituz). Deși militarii germani au reocupat dealul Coșna, forțele române nu au mai permis pătrunderea în adâncime a militarilor inamici, care au renunțat la ofensivă, nedispunând de forțe proaspete.
Unul dintre militarii români care s-a remarcat în timpul Bătăliei de la Oituz a fost caporalul Constantin Mușat. Din cauza unei răni, în decembrie 1916, caporalului i-a fost amputat brațul drept, însă a refuzat să fie lăsat la vatră, motivând că va arunca grenade cu brațul valid.
La 14 august 1917, germanii au atacat puternic poziția unde se afla caporalul Mușat, acesta murind în timp ce le striga camarazilor: Grenade, băieți, dați grenade!.
O parte din militarii români, germani și austro-ungari, care au murit în luptele din zona Oituzului, au fost înhumați în cimitirul de campanie din satul Poiana Sărată. Comitetul central al Societatății Cultul Eroilor a reorganizat cimitirul de campanie, în anii 1927-1928, osemintele a peste 1.000 de eroi fiind depuse în morminte individuale și comune.
A doua reorganizare a cimitirului eroilor de la Poiana Sărată, care i-a dat și configurația actuală, a avut loc în perioada 1928-1930. Osemintele a 107 eroi identificați - români, germani, austrieci, ungari, ruși, evrei și un turc - au fost depuse în morminte individuale, grupate în patru parcele. În osuarul cimitirului au fost centralizate osemintele a 1.940 de eroi identificați și neidentificați, exhumate în perioada 1928-1945.
Pe fațada monumentului central din cimitirul eroilor s-au inscripționat cuvintele: „Nu vărsați lacrimi pe mormântul eroilor, ci mai curând slăviții.
„Aici odihnesc eroii căzuți pe aceste locuri în războiul 1916-1918“.
Cimitirul internațional de onoare din comuna Oituz, satul Poiana Sărată a fost restaurat, prin cofinanțare, de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor și de primăria comunei Oituz, fiind reinaugurat și sfințit în ziua de 8 octombrie 2016, în prezența unei numeroase asistențe, în pofida timpului nefavorabil.


10.10.2016

Eroii români de la Bartolomeu

Noaptea se așterne peste linia ferată a gării Bartolomeu, la 10 octombrie 1916, după lupte crâncene, în care militarii români, aflați în retragere, au luptat contra unităților germane și austro-ungare.
Sub scutul nopții, germanii forțează și trec linia ferată în flancul drept al gării Bartolomeu. O jumătate de companie românească se retrage din sector, însă nu anunță și cealaltă jumătate de companie, care rămâne pe poziții, în flancul stâng, de-a lungul căii ferate de la Bartolomeu.
În zorii zilei, germanii montează două mitraliere la ferestra unui canton de cale ferată, trăgând din flanc în militarii români care sunt pe poziții, de-a lungul căii ferate. Cei care nu sunt secerați de focul mitralierelor încearcă să se retragă, fiind omorâți cu grenade de mână. Tranșeea improvizată de-a lungul căii ferate a devenit o tranșee a morții: 168 de eroi români au intrat în istorie, după o luptă de două zile în care au blocat înaintarea germanilor, cu scopul retragerii armatei române.
Eroii de la Bartolomeu au fost înhumați lângă calea ferată.
Ulterior, căpitanul de cavalerie Iorga a coordonat amenajarea, în dreapta căii ferate de la Bartolomeu, a unui cimitir al eroilor cu o suprafață de 750 mp. Osemintele a 595 de eroi români din 10 regimente de infanterie, morți în luptele de la Bartolomeu și în jurul Brașovului, au fost centralizate în 13 morminte comune, marcate cu î nsemne de că pătîi din beton și cruci metalice în terminație . Singurul erou identificat este c ă pitanul Sava Cristescu.
Monumentul central al cimitirului a fost conceput în forma unei urne funerare, având în terminație un vultur, simbolul avântului în luptă.
Pe latura frontală a operei comemorative s-a fixat stema Regatului României, menționându-se, prin dăltuire, regimentele din care au provenit eroii.
Cimitirul eroilor de la Bartolomeu a fost inaugurat în ploioasa zi de 7 iulie 1921, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, însoțiți de principele moștenitor Carol și de principesa Maria, primiți cu urale și aplauze de brașoveni.
Regele Ferdinand I a trecut în revistă gărzile de onoare a 15 regimente prezente la serbare. Un sobor religios, format din 10 preoți, a oficiat slujba de pomenire a eroilor.
În discursul din timpul ceremoniei, V. Mateescu, prefectul județului Brașov, a predat monumentul și cimitirul în grija municipiului Brașov.
Regele Ferdinand I și Regina Maria, însoțiți de suită, au depus crini albi la gropile comune ale eroilor, ceremonia încheindu-se cu defilarea trupelor.
Începând cu anul 1948, în contextul politic generat de sferele de influență stabilite după al Doilea Război Mondial, stema Regatului României a fost îndepărtată de pe monumentul eroilor din Bartolomeu, aceeași soartă având-o și textul care menționa regimentele din care au făcut parte eroii.
În anul 1972, din „considerente urbanistice”, cimitirul eroilor de la Bartolomeu a fost desființat, cu scopul lărgirii căii ferate și a amenajării unui sens giratoriu. Oseminele eroilor au fost strămutate în cimitirul eroilor Șprenghi, monumentul central rămânând amplasat între șosea și calea ferată.


09.09.2016

Turtucaia – militarii români mor vitejește pentru țară

 

Declarația de război a României la adresa Austro-Ungariei (27 august 1916) a fost urmată, în scurt timp, de declarațiile de război ale Germaniei și Bulgariei, aliatele Austro-Ungariei, la adresa României (1 septembrie 1916).
Militarii bulgari din Cadrilater i-au avertizat pe militarii români, încă din 26 august 1916, că vor începe să tragă cu muniție de război, fără a o face „în joacă”.
În pofida avertizărilor, serviciul de contrainformații rus a informat ministerul de război român că, deși bulgarii și aliații acestora puteau concentra 40.000 de militari la frontierea Cadrilaterului, nu existau indicii pentru un atac iminent.
Luând act de informările primite de la aliații ruși, conducerea Statului Major General român a asigurat în zona Cadrilaterului un număr de 40.000 de militari, proveniți mai ales dintre rezerviști, lipsiți de experiență, combativitate și dotări suficiente în materie de tehnică și muniții.
Deși planul apărării Cadrialterului s-a axat pe capul de pod Turtucaia, în jurul căruia exista o linie principală de apărare și 15 centre de rezistență, dorindu-se să devină un al doilea Verdun, faptul că majoritatea militarilor români au fost rezerviști, iar materialele și munițiile avute la dispoziție au fost învechite și reduse din punct de vedere cantitativ au fost elementele care au făcut ca înfrângerea unităților militare române de la Turtucaia să devină previzibilă.
Începând cu noaptea zilei de 31 august 1916, militarii bulgari au atacat posturile grănicerilor români din Cadrilater. Militarii români, considerând că sunt atacați de efective puternice s-au retras în liniile inferioare.
Abia la 5 septembrie 1916, trupele inamice au atacat centura fortificată a orașului Turtucaia, încercând să împiedice unitățile române să se retragă sau să primească sprijin militar de la Silistra. Artileria bulgară a scos din luptă bateriile române din sectorul I, bateriile rămase intacte fiind retrase de pe poziții, în timp ce infanteria bulgară a atacat și a ocupat majoritatea centrelor de rezistență ale militarilor români. Deși locotenent-colonelul Popescu din cadrul Regimentului 79 Infanterie a încercat să contraatace, ofițerul român a fost împușcat în timpul asaltului, militarii retrăgându-se în pădurea Daidâr.
După 8 ore de luptă, bulgarii sparg centrul apărării române, capturând întreaga artilerie fixă și mobilă a unităților române. Sunt momente dramatice, în care militarii români rezerviști, aflați în tranșee, se închină și se roagă la Dumnezeu pentru a opri înaintarea bulgarilor, trăgând în aer cu scopul de a-i speria.
Un batalion de grăniceri român trece Dunărea, la 5 septembrie 1916, pornind la contraatac, iar lupta se dă vitejește la baionetă. Deși nesusținuți, grănicerii români produc pierderi mari trupelor bulgare, care fug și se retrag în pădurea Daidâr. În cele din urmă, grănicerii români se retrag, presărând drumul cu morți și răniți din armata bulgară.
Bulgarii atacă decisiv capul de pot Turtucaia, la 6 septembrie 1916. Unitățile militare române cantonate la Silistra nu reușesc să vină în sprijinul camarazilor, iar trupele ruse refuză să execute ordinul de deplasare pentru sprijinirea militarilor români.
Generalul Constantin Teodorescu, comandantul dispozitivului de apărare, își abandonează trupele, trecând Dunărea la bordul unei vedete. După câteva ore de luptă, apărătorii Turtucaiei, luptând în grupuri izolate, rămași fără muniție și fără legătură între sectoare se predau.
Sunt luați prizonieri 480 ofițeri și 28.000 de soldați români. Alți 160 de ofițeri și 6.000 de soldați români sunt rămași pe câmpul de luptă, morți sau răniți. Reușesc să iasă din încercuire 5.500 de militari români, care se retrag spre Silistra sau trec Dunărea, ajutându-se de uși, bușteni sau numai cu forța brațelor.
Pentru prizonierii români din capul de pod Turtucaia începe calvarul. Civilii și militarii bulgari îi dezbracă cu forța de echipament, iar cei care se împotrivesc sunt împușcați.
După câtzeva zile, coloane de prizonieri români sunt dirijate spre sudul Bulgariei, pentru a fi scoase de pe linia frontului. Prizonierii români trec prin sate răzlețe, prilej pentru civilii bulgari să tragă cu arma în militarii români sau să-i omoare cu cuțite și topoare pentru a răzbuna moartea în luptă a rudelor. Prizonierii români răniți, care nu țin pasul, sunt împușcați și abandonați la marginea drumului.
Răniții români de pe câmpul de luptă sunt împunși cu baionetele în mod repetat. Soldatul Chebac, rănit și căzut la pământ, apucă baioneta unui militar bulgar și o pune în dreptul inimii. Soldatul bulgar refuză să-l înțepe în inimă și își înfige baioneta în mod repetat în picioarele și abdomenul soldatului român. În cele din urmă, bulgarul îl abandonează pe soldatul Chebac. Rănitul a reușit să supraviețuiască, menționând într-un raport modul în care s-au comportat militarii bulgari cu răniții români.
Corpurile neînsuflețite ale militarilor români, bulgari, germani și turci au fost aruncate de civili în șantul de apărare al unei baterii de artilerie, improvizându-se, la două săptămâni de la lupte, un cimitir al eroilor.
Ulterior, începând cu anul 1921, statul român prin intermediul Societății Mormintele Eroilor căzuți în Război a centralizat în cimitirul eroilor Daidâr osemintele militarilor români, bulgari, germani și turci care au fost înhumate pe raza orașului Turtucaia și în împrejurimi.
În prezent, cimitirul eroilor Daidâr este compus dintr-un monument central, două parcele cu morminte individuale - în care sunt înhumați 213 eroi – și două gropi comune în care au fost centralizate osemintele a 8.000 de eroi - din care nu au fost identificați numai după naționalitate numai 1.311 eroi români. În prezent, inscripția de pe monumentul central, în limbile română, bulgară, germană și turcă, amintește de dramatismul luptelor de la Turtucaia: „1916-1918/ONOARE ȘI ADMIRAȚIE/ CELOR CARE AU ȘTIUT SĂ/ MOARĂ VITEJEȘTE/ PENTRU ȚARA LOR“.


16.08.2016

 

România pe picior de război

Începând cu anul 1914, Primul Război Mondial a implicat milioane de oameni la nivel european și mondial, prin durata și influența acestuia.
România, în pofida alianțelor încheiate la finele secolului al XIX-lea, a rămas neutră față de conflict, însă a început pregătirile de război, încercând să elimine carențe de echipare, sanitare și de armamanet, constatate în Campania din anul 1913, când mulți dintre militarii români au mărșăluit spre Sofia încălțați cu opinci, iar cartușele le-au ținut în traistele cu merinde.
Intrarea statului român în Primul Război Mondial a avut la bază realizarea unei Românii Întregite, ideal la care au aspirat toți românii, indiferent de regiunea geografică în care au trăit. Așteptând un context favorabil al evenimentelor, statul român s-a împrumutat cu sume de peste un miliard de lei aur, cumpărând materiale de război din străinătate. Din păcate, o parte din materialele de război achiziționate din străinătate au fost trimise în mod premeditat pe linia Caucazului sau au fost întârziate. Multe din fabricile private din România au fost trecute la producția de armament și muniții, iar diplomații români au negociat condițiile intrării în război și momentul acțiunii.
Deși s-a dorit ca intrarea României în Război să fie un element surpriză, mărturiile epocii au creionat faptul că Austro-Ungaria și Bulgaria au cunoscut în amănunt planul de mobilizare al armatei române și momentul atacului. Astfel, la 22 august 1916, cu cinci zile înainte ca România să declare război Austro-Ungariei, diplomații austrieci l-au atenționat pe regele Ferdinand că trupele române care se aflau la frontieră depășeau cu mult numărul celor care ar fi trebuit să asigure granița, iar la 26 august știau că neutralitatea României nu va mai continua. De asemenea, la 25 august 1916, militarii bulgari aflați la frontierea din sudul Cadrilaterului le-au transmis grănicerilor români: „Să nu vă speriați. Peste două zile vom trage în voi cu muniție de război. Nu va fi o joacă!”.
În noaptea de 27 spre 28 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, armata română înregistrând la finele conflictului, în care a avut de luptat și contra trupelor Germaniei, Bulgariei și Turciei, peste 330.000 de militari morți în luptă și în lagărele de prizonieri, prețul realizării României Întregite.


06.06.2016

 

În amintirea eroilor români căzuți pentru eliberarea Ardealului

 

La 12 octombrie 1944, armata română intra în municipiul Oradea, eroii care au murit în luptele de eliberare a urbei fiind înhumați într-o parcelă aflată, la vremea respectivă, la marginea actualului cimitir Rulikovski.
Despre modul în care sunt îngrijite în prezent mormintele eroilor români înhumați în cimitirul Rulikovski nu există decât cuvinte de laudă, însă nu se poate spune același lucru despre mormintele a 156 de eroi români înhumați în perioada octombrie 1944-18 iunie 1945 în cimitirul Olosig.
Deși cimitirul Olosig a devenit închis în anii '70, febra retrocedărilor, începută în anii '90, a determinat primăria Oradea să desființeze cimitirul Olosig și să retrocedeze o suprafață însemnată din spațiul acestuia Episcopiei greco-catolice, Episcopiei romano-catolice și Bisericii reformate - în baza unor cereri de reîmproprietărire. Din cimitirul Olosig a rămas o suprafața de 14.000 m2, care a fost transformată în parc.
Având în vedere că numărul militarilor români înhumați în cimitirul Rulikovski a rămas neschimbat, iar suprafața parcelei eroilor români din același cimitir nu s-a mărit, în contextul în care, în anii anii '90, nu a existat o instituție care să coordoneze aplicarea unor măsuri și strategii în domeniul mormintelor și operelor comeorative de război, s-a ajuns în situația în care retrocedarea terenului unde a existat cimitirul Olosig s-a realizat fără ca osemintele eroilor români din Al Doilea Război Mondial să fie centralizate în altă locație.
Vag, unele documente postbelice consemnează că parcelele eroilor români din cimitirul Olosig ieșeau în evidență prin două cruci metalice, ambele fiind inscripționate cu același text: În amintirea eroilor români căzuți pentru eliberarea Ardealului.
Având în vedere că numele celui care moare pentru țară rămâne nepieritor, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat numele militarilor români înhumați în fostul cimitir Olosig, evidența niminală a eroilor români putând fi consultată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război.


16.05.2016

Aici odihnesc Sfinții Patriei!

 

 

La 3 noiembrie 1930, generalul Grigore Constandache, șeful Serviciului Istoric al Armatei a rostit la parcela eroilor francezi din cimitirul militar Bellu un discurs deosebit de emoționant, apreciind ajutorul militar pe care Franța l-a oferit României în Primul Război Mondial: „Armata română salută pe eroii care au făcut ofrandă viața lor pentru România. (…) Lupta Marelui Război a fost dată între dreptate și forță, între libertate și încătușare, între spirit și materie; din această cauză acei care și-au dat viața, acei care au învins la Marna (...) ei au contribuit și la salvarea Patriei noastre.
În acest mic cimitir, jertfa adusă morții este foarte mare. (...) Aici odihnesc o parte a campionilor celei mai mari cauze, luptătorii idealului, Sfinți ai Patriei. Nici o cinstire nu este prea mare pentru cei care mor în acest chip”.
Militarii francezi care au murit pe teritoriul României în Primul Război Mondial au făcut parte din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931).
Membrii misiunii au fost trimiși în România în octombrie 1916, la solicitarea expresă a premierului Ionel I.C. Brătianu (1864-1927), adresată Ministerului Afacerilor Externe al Franței în momentul în care politicianul român a constatat că armata română avea de luptat pe două fronturi: în Transilvania, pentru eliberarea teritoriilor românilor aflați în componența monarhiei austro-ungare și la Dunăre, unde armatele bulgaro-turco-germane au forțat capul de pod Turtucaia. În total, Misiunea Militară Franceză a fost compusă din 350 de ofițeri și 1000 de subofițeri și soldați, peste 400 de militari francezi murind pe teritoriul României până în anul 1919.
Unul dintre cele mai impresionate locuri de înhumare a militarilor francezi din România a fost amenajat în incinta cimitirului militar Bellu, în anul 1921. Parcela a fost compusă inițial din 143 de morminte individuale, însemnele de căpătâi având forma unei săbii de luptă stilizate.
În anul 2014, Ambasada Franței la București a reinaugurat parcela eroilor francezi din cimitirul militar Bellu, necropola fiind restaurată cu avizul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. În cadrul acesteia au fost centralizate și osemintele a 46 de eroi francezi din Primul Război Mondial, exhumate din cimitirul eroilor din municipiul Alexandria, jud. Teleorman.
În prezent, în parcela eroilor francezi sunt amenajate mormintele individuale a 182 de eroi francezi, însemnele de căpătâi având forma unor stele musulmane (pentru militarii cu origini algeriene) și a crucilor de tip creștin.
La intrarea în parcelă sunt montate, cu rol decorativ, patru modele de însemne de căpătâi care au marcat mormintele eroilor francezi în cimitirele eroilor de la Alexandria și București
Monumentul central al necropolei este inclus in Lista Monumentelor Istorice (cod B-III-m-B-20049 ), fiind dedicat OSTAȘILOR FRANȚEI CĂZUȚI PE CÎMPUL DE ONOARE AL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC ÎN TIMPUL MARELUI RĂZBOI 1916-1919. Elementele decorative ale operei comemorative sun reprezentate de un cocoș din bronz, în partea superioară, și de frunze de lauri peste care sunt fixate arme medievale și specifice Primului Război Mondial, toate din bronz, pe latura frontală.
În cadrul parcelei eroilor francezi din cimitirul militar Bellu, Ambasada Franței la București organizează evenimente comemorative cu prilejul Zilei Armistițiului (11 noiembrie).
Evidența nominală a militarilor francezi, înhumați în parcela eroilor din cimitirul militar Bellu, poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război.


09.05.2016

Război și „pace” la Grivița

Starea de război instituită între Rusia și Imperiul Otoman, la 24 aprilie 1877, a determinat trecerea Dunării de armatele ruse la Zimnicea, la 26-28 iunie 1877, susținute de artileria română, care a bombardat pozițiile turcești de la sudul fluviului, prilej pentru principele Carol de a exclama, în momentul în care a auzit bubuitul tunurilor asupra Vidinului turcesc: „Asta-i muzica ce-mi place!”.
Deși Independența României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, prin celebra fraz㠄 Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!“ a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă.
Armata română a fost reorganizată, la 4 august 1877, creându-se o Armată de Operațiuni, cu un efectiv de 43.414 militari, comandată de generalul Alexandru Cernat.
Incapacitatea trupelor ruse de a străpunge, în cursul a două atacuri, fortificațiile turcești care apărau Plevna a determinat implicarea armatei române în operațiunile de la sudul Dunării, la cererea părții ruse prin Marele Duce Nicolae.
Trupele ruse de la Plevna și Armata română de operațiuni au format Armata de vest, comanda unică aparținându-i principelui Carol, șef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. În acest scop, trei divizii române au ajuns la Plevna la 6 septembrie 1877.
Botezul focului pentru armata română a avut loc la 8 septembrie 1877, când Regimentul 13 Dorobanți, a cucerit redanul din fața redutei Grivița 1, cu prețul a 40 de militari morți în luptă. Numărul militarilor români care au murit în lupta de la redan ar fi fost mult mai ridicat, însă turcii au refuzat să lupte la baionetă, părăsind poziția în momentul în care au constatat că nu pot opri prin focul carabinelor înaintarea tiraliorilor români.
După cucerirea redutei Grivița 1, la 11 septembrie 1877, pozițiile române și cele turcești au devenit foarte apropiate, militarii români și cei turci vorbind între ei, un caz inedit fiind relatat de voluntarul Ion Lahovary: „Soldații noștri se amuzau adesea, interpelându-i pe turci:
- Hei, voi acolo, Mohamed, Soliman, cum merg treburile?
Iar turcii ripostau. Noi nu înțelegeam ce ne spuneau.
(...) Le aruncam câțiva biscuți, spunându-le:
- Iată ceva pentru voi, fiindcă crăpați de foame. Trimiteți-ne și voi câteva pachete din bunul vostru tabac turcesc.
Iar ei ne aruncau biscuiții înapoi, spre a ne dovedi că înotau în abundență”.
După un asalt eșuat asupra redutei Grivița 2, la 18 septembrie 1877, trupele române au încercat cucerirea fortificației printr-un atac de noapte, la 19 octombrie 1877, misiunea fiind aprobată de principele Carol, însă numai după ce ofițerii l-au asigurat că atacul va avea loc prin surprindere, iar pierderile vor fi minime.
Militarii români, neavând pregătirea unor trupe de elită și lipsindu-le experiența unor lupte similare, au eșuat în tentativa de cucerire a redutei Grivița 2.
O altă problemă a atacului de noapte a fost numărul mare al morților rămași pe câmpul de luptă. Pentru prima dată în timpul războiului, românii și turcii au convenit să înceteze temporar ostilitățile pentru îngroparea eroilor. „Am sosit la ora convenită în tranșeea cea mai apropiat㠖 a relatat peste timp voluntarul Ion Lahovary. Brancardierii erau gata, soldații au depus armele; colonelul Agiu, șeful Statului Major al Diviziei 2 s-a lipit de parapet, având grijă să nu-și arate capul, și a agitat un mic drapel alb. Imediat a apărut un alt drapel deasupra redutei turcești; împușcăturile și șuieratul gloanțelor s-a oprit instantaneu.
Ne-am urcat, în picioare, pe parapet. Ofițerii turci apărură și ei, la rândul lor. (...) Acești oameni care, de două luni, schimbă între ei, îngropați cu grijă, gloanțe de pușcă se privesc acum cu curiozitate. Iar în ochii lor nu se mai citeau nici teama și nici furia. (...) Între timp, brancardiereii plecau și veneau într-un necontenit dute-vino. Vedeam cum trec, transportate, bietele trupuri ale soldaților noștri, cu brațele atârnând, picioarele spânzurând, figuri murdare de sânge și noroi. Însă noi am văzut atâția morți de șase săptămâni încoace, încât ne-am obi ș nuit cu oribilitățile și nu mai suntem încercați de emoțiile puternice din primele zile.
În spate, în locul în care sunt îngropate cadravele, preoții spun deja rugăciunile pentru morți.
În sfârșit, ultimele cadrave odată ridicate, ne întoarcem în liniile noastre și imediat reîncepe șuieratul obișnuit al gloanțelor în tranșee”.
La 15 de ani de la luptele de la Grivița, la inițiativa regelui Carol I, a început amenajarea unui mausoleu în care să fie depuse osemintele eroilor români care au murit în luptele de la Grivița. Activitatea de exhumare a osemintelor a 1.300 de eroi români a fost coordonată de generalul Alexandru Averescu. Mausoleul, realizat în stil neoclasic și având forma unei capele, a fost inaugurat în anul 1902.


25.04.2016

 

Sufletul veteranului

 

Un vechi proverb românesc ne amintește că ochii care nu se văd se uită.
Uneori, maxima amintită are și excepții dela regulă, un exemplu edificator fiind oferit de doi militari români, camarazi de arme pe Frontul de Vest, care au ajuns, luptând, până în fosta Cehoslovacie. Unul dintre cei doi militari, slt. Serian Ioan, a murit în luptă cu militarii germani, fiind înhumat la Pliesovce (1945). Ulterior, osemintele eroului au fost centralizate la Cimitirul eroilor români de la Zvolen (Slovacia).
Reîntors în România, veteranul al cărui camarad a murit la Pliesovce a activat în armata română până în anul 1978, când a trecut în rezervă. A fost avansat la gradul de general de către președintele României, la 25 octombrie 2004, la propunerea ministrului apărării naționale, prin Decretul nr. 1053 din 7 decembrie 2004.
Deși timpul macină memoria evenimentelor și sentimentele oamenilor, veteranul de război nu și-a uitat camaradul căzut pe front, iar la mai bine de 65 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial a căutat și identificat mormântul eroului slt. Serian Ioan în Cimitirul eroilor români de la Zvolen, aprinzând o candelă la însemnul de căpătâi al acestuia.

*

Înainte de a-i menționa numele veteranului, a celui care împreună cu peste un milion de militari români au luptat pentru reîntregirea României (1941-1945), considerăm că nu este o pierdere de vreme pentru a face o scurtă incursiune în viața sa din perioada războiului.
În august 1944, un copil de 16 ani, înrolat ca voluntar în Regimentul 30 Dorobanți Muscel, împarte corespondența militarilor și le aduce mâncarea în cazarmă. Rutina zilnică este înlocuită, la 23 august 1944, cu ordinul de arestare a militarilor germani care îi antrenează pe militarii Regimentului 30 Dorobanți Muscel.
După un marș până la Brașov, unde dorobanții musceleni capturează un regiment german de artilerie, copilul de 16 ani pleacă pe Frontul de Vest ca voluntar, la cerere. Participă la lupte până la încheierea războiului, la 9 mai 1945, fiind cantonat la Nove Mesto, unde mă ocupam cu alți colegi de aprovizionarea unității cu alimente și muniție, duceam scrisorile, atât de așteptate, de acasă, ne ocupam de recuperarea răniților și a morților și de întocmirea formalităților pentru cei decedați sau avansați. Au fost zile întregi în care alergam între locurile în care ne instalaserăm, cu gloanțele suierând în spate sau pe lângă urechi. Nu mi se părea nimic anormal, eram tânăr, entuziat și curajos și vroiam să fiu cât mai util. Spre deosebire de mulți dintre ei, eu am avut noroc, nu am fost rănit și nici nu am murit, conform unei mărturisiri pentru cotidianului Adevărul.
Militarii români din Ceholovacia au primit ordinul de a se întoarce în țară, veteranul de 17 ani mărșăluind 2000 de km, începînd cu ziua de 17 iunie 1945, în contextul în care militarii sovietici nu le-au permis soldaților români să folosească garniturile de tren. După parcurgerea a maxim 70 de kilometri /zi , indiferent de condițiile meteorologice, militarii români realizau o oprire după a treia zi de marș.
Pînă la Budapesta, militarii români s-au folosit în timpul transportului și de căruțe, însă sovieticii ne-au luat din cai și ne-au ars coviltirele căruțelor, pentru că spuneau că numai țiganii procedează așa. Am rămas, astfel, fără singurele locuri în care ne mai puteam adăposti de ploaie.

*

Veteranul român din Al Doilea Război Mondial prezentat la rubrica Pași prin istorie, care ne dovedește că ochii care nu se văd nu se uită, atunci când sufletul omului este puternic, se numește Gheorghe Mihai Răucea, având în prezent gradul de general de brigadă (rtr) și ocupându-se, în calitate de președinte, de destinele Asociației Naționale a Veteranilor de Război, filiala Prahova.

**

Cimitirul eroilor români de la Zvolen a fost amenajat în vecinătatea cimitirului central din Zvolen (Slovacia), în anul 1958, în cadrul acestuia fiind centralizate, în morminte individuale și în gropi comune, osemintele a 10.384 eroi români, care au murit în Al Doilea Război Mondial pentru eliberarea fostei Cehoslovacii.


18.04.2016

Tu ai murit pentru ca noi să trăim mai departe!

 

În Primul Război Mondial, în octombrie 1916, linia frontului în Maramureș a fost stabilizată pe Valea Vaserului, unde patru batalioane de vânători de munte germani s-au opus înaintării trupelor ruse. Din cauza provocărilor bolșevice din Rusia, ofițerii ruși au părăsit trupele, întorcându-se în țară, luptele de pe Valea Vaserului încetând. La 10 februarie 1917, germanii au început să amenajeze un cimitir al eroilor, prima înmormântare având loc la 20 februarie 1917.
Cimitirul a fost proiectat de arhitecți germani, în cadrul acestuia fiind înhumați în total 105 militari. Pentru a se ajunge la cimitir se trecea peste un pod din lemn, construit peste râul Vaser. Accesul în cimitir se realiza intrându-se în Capela mântuirii, apoi se ajungea pe prima teresă a necropolei, unde au fost înhumați ofițerii superiori. Soldați și gradele inferioare au fost înhumați în a doua terasă a necropolei.
Cimitirul a fost inaugurat în iulie 1917, plutonierul Anton Schnmid dovedind, în anul 1918, cu prilejul unei mențiuni scrise, că spiritul de camaraderenie a rămas întipărit în sufletele veteranilor luptelor de pe Valea Vaserului: „Camarade, ai fost răpit de lângă mine! Câte am petrecut noi împreună! (...) Câte griji ți-ai făcut pentru cei dragi de acasă! Te-a înțeles cineva? Cât de viteaz ai fost! (...) Tu ai murit pentru ca noi să trăim mai departe. Lacrimi cad peste eroi când plouă. Nu-i așa că vă iubește natura care alină cu frumusețea ei mormintele voastre ? Pârâurile curg zgomotos, nu le mai auziți. Brazii privesc fix în lumina lunii. Nu mai știți când zăpada stă fix între tufe, când mușchiul crește din nou între rădăcini. Când foșnesc brazii, noaptea, se gândesc cei dragi la voi, din locul natal. În foșnetul ramurilor se găsesc fire ale iubirii. Acolo, departe sub molid, în Carpați se află cel prețuit.
Din păcate, din cauza creșterii cursului apei care alimentează râul Vaser s-au produs dislocări majore ale terenului. Apa a măcinat în timp crucile din cimitir, capela și gardul împrejmuitor, realizate din lemn, necropola fiind distrusă integral la suprafață în anul 1950.
La inițiativa primarului din Vișeul de Sus, pe locul cimitirului eroilor germani s-a dezvelit o troiță tradițională în stil maramureșean, realizată de meșterul Teodor Bârsan. Troița a fost sfințită, la 25 iulie 2011, de un sobor de preoți ortodocși.


15.02.2016


Eroii polonezi de la Berbești


În decembrie 1918, un grup de militari polonezi a luptat în comuna Giulești, sat Berbești (jud. Maramureș), pentru a apăra podul localității de militarii ruși bolșevizați.
Confruntarea s-a soldat cu cinci morți în rândul militarilor polonezi.
Protopopul localității i-a înmormântat pe cei cinci eroi polonezi într-o groapă comună, în cimitirul satului. Însemnul de căpătâi comun s-a deteriorat odată cu trecerea timpului, în locul acestuia fiind dezvelită o troiță tradițională din lemn, în anul 2013.
Troița a fost realizată prin contribuția financiară a cetățeanului Laurențiu Batin, fiind dezvelit㠄în memoria ostașilor polonezi căzuți în satul nostru în Primul Război Mondial și a tuturor berbeștenilor căzuți pentru întregirea neamului românesc”.
Ambasadorul Republicii Polonia în România a fost prezent la momentul inaugurării troiței, depunând o coroană de flori în memoria eroilor polonezi.


21.01.2016

Eroii români de la Weil am Rhein

Militarii germani au intrat defilând în București, la 6 decembrie 1916, feldmareșalul Mackensen (1849-1945) supraveghind deplasarea trupelor, în timp ce guvernul român s-a retras la Iași, începând cu 3 decembrie 1916.
Cercul Militar și Hotelul Imperial (aflat în apropierea Palatului Regal, fiind demolat ulterior prin extinderea acestuia) au devenit locuri de detenție pentru prizonierii români de război.
Dacă ofițerii au fost internați și interogați la Cercul Militar, o serie de politicieni, funcționari din administrație, profesori, preoți sau ziariști au fost închiși la Hotelul Imperial, fiind obligați să-și plătească, cu banii primiți de la familii, cheltuielile de curățenie și de asigurare a hranei.
Militarii și civilii internați la București au fost folosiți de feldmareșalul Mackensen ca un element de presiune pentru guvernul român, dorind să se asigure că prizonierii germani din lagărele administrate de partea română vor fi tratați corespunzător.
În condițiile în care iarna din anii 1916-1917 nu a fost una ușoară, mai mulți prizonieri germani internați în Moldova au murit din cauza frigului, partea română fiind acuzată de premeditare (rapoartele ulterioare realizate de echipele de control ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii nu au confirmat acuzația).
Necunoscând realitatea din lagărele prizonierilor germani din România, administrația germană a dispus ca internații civili din București să fie transferați în lagărul din comuna Săveni, jud. Ialomița (deplasarea s-a realizat cu bagajele depozitate în patru camioane trase de boi), iar militarii au fost transferați în lagărele din vestul Europei, fiind obligați să parcurgă distanței lungi pe jos, inclusiv de la locul unde se afla amplasat lagărul și până la locul unde au lucrat sub supraveghere.
În această situație s-au aflat și prizonierii de război români care s-au deplasat în localitatea Haltingen (în prezent devenită cartier al orașului Weil am Rhein). 54 de prizonieri români au murit lucrând la amenajarea unei căi ferate, majoritatea în perioada ianuarie-martie 1917, fiind înmormântați individual în vestul cartierului Haltingen, la marginea unei păduri.
Numele eroilor români au fost inscripționate pe cruci din lemn, însă materialul lemons nu a rezistat trecerii timpului.
În anul 2007, cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor au identificat necropola în teren, aceasta fiind împrejmuită cu un zid din piatră cubică, înalt de 0.60 m. Accesul se realiza pe o poartă metalică, până la monumental central ajungându-se pe o alee compusă din plăci din granit. Pe monumental central, înalt de 1,12 m, sunt inscripționate cuvintele: „AICI ODIHNESC / 54 DE MILITARI / ROMÂNI DIN/ RĂZBOIUL / 1914-1916“.
Cu sprijinul primăriei din Weil am Rhein și a Consulatului României la Strasbourg, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a reamanajat cimitirul eroilor români din cartierul Haltingen. În acest context, o troiță tradițională în stil maramureșean, realizată de meșterul popular Ilie Bența, a fost montată în centrul parcelei, iar pe două plăci din bronz, fixate de o parte și de alta a monumentului central, s-au inscripționat numele celor 54 de eroi români.
Cimitirul eroilor români de la Weil am Rhein a fost reinaugurat la 7 iunie 2008, în cadrul unui ceremonial militar și religios.
Lista erorilor români înhumați la Weil am Rhein poate fi consultată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, sau făcând click aici.


02.12.1015

Armata germană ocupă Târgoviștea

 

Primul Război Mondial (1916-1919) a însemnat în primul rând un amalgam de tragedii și suferințe, multe neștiute, marcând profund mentalitatea contemporanilor.
Armata română a fost pusă, începând cu 1 septembrie 1916, în fața unui război, imposibil, având de luptat pe două fronturi: pe crestele Carpaților și la Dunăre, trecând de la entuziasmul ofensivei la retragere și la bătălii de apărare a teritoriului.
Lupte deosebit de sângeroase s-au dus și pentru apărarea orașului Târgoviște, unde diviziile 12 și 22 Infanterie, subordonate generalului Averescu, s-au opus înaintării Corpului I german, aflat în urmărire acestora după luptele din zona Bran-Câmpulung. Documentele vremii au consemnat că operațiunile militare din jurul orașului, desfășurate în perioada 1-3 decembrie 1916, s-au soldat cu „mormane de răniți“, în timp ce militarii căzuți la datorie, români și germani deopotrivă, „zăceau în ploaie și noroi, de trei zile și trei nopți“.
Lipsite de suportul artileriei, unitățile române au primit ordin de retragere, ziua ocupării Târgoviștei consemnând și eșecul tentativei de apărare a Bucureștiului.
În scurt timp, la Teiș a răsărit o pădure de cruci, acestea marcând locul în care au fost înhumați eroii români care au murit în luptă sau din cauza rănilor, în cazarma regimentului 22 Târgoviște, la spitalul internat Georgescu, la spitalul din Teiș sau în lazaretul german.
Lăudabil este faptul că arhimandritul Justin Șerbănescu din Regimentul 4 Ilfov, prizonier înlagărul german din Teiș, a oficiat serviciul religios pentru fiecare erou român înhumat. Înainte de a cădea prizonier, arhimandritul Șerbănescu a participat la luptele de apărare a orașului Târgoviște în calitate de preot militar, iar în lipsa comandantului a mobilizat trupa la atac, ridicând crucea în fața militarilor și strigând: „După mine, copii!“, moment în care o ploaie de schije s-a oprit în geanta cu cărți bisericești pe care o purta de gât.
Fiecare erou înhumat la Teiș are propria istorie, multe dintre ele rămânând necunoscute și în prezent. În colbul arhivelor s-a păstrat o relatare despre destinul a doi frați care au luptat pentru apărarea Târgoviștei. Ambii au fost răniți grav de grenadele de mână germane. Au fost internați la spitalul din Teiș, iar din cauza numărului mare al răniților au fost înghesuiți în același pat. Au murit unul după celălalt, plângând din cauza rănilor, devenind nu doar frați deluptă ci și de suferință. Cei doi eroi au fost puși pe același catafalc în catedrala orașului, târgoviștenii acoperindu-i cu flori și însoțindu-i într-un cortegiu împresionant până la cimitirul eroilor, unde militarii germani le-au dat onorul.
Frații au fost înhumați în morminte învecinate, dorind astfel să se transmită generațiilor viitoare că au luptat cu vitejie împreună.
Din păcate, documentele vremii nu au păstrat numele celor doi frați, iar desele reorganizări ale cimitirului au făcut imposibilă identificarea acestora.
Numărul militarilor români care au murit în lagărul prizonierilor din Teiș ar fi fost mai redus, dacă prizonierii nu ar fi fost folosiți la muncă înfometați, conform unei mărturii de epocă: „Erau scoși la corvezi grele: curățarea străzilor de noroi și zăpadă, ducerea mobilelor, transportarea greutăților, a lemnelor și bolnavilor pe gerul strașnic, goi și nemâncați. De prin toate părțile, inimile caritabile le întindeau pâine. Se repezeau ca fiarele, iar bastonul sau patul puștii nemțești lovea cu sete în grămada bolnavilor încovoiați sub povară“.

*

Cimitirul eroilor de la Teiș a fost restaurat și inaugurat la la 25 octombrie 2015, prin contribuția financiară a Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, 359 de eroi români dormindu-și somnul e veci sub 334 de însemne de căpătâi.
Lista militarilor români înhumați în cimitirul eroilor din Teiș, realizată de cercetătorii Oficiului Național pentru Cultul Eroilor poate fi accesată pe site-ul Oficiului, la secțiunea Lista morților de război, sau aici.


16.11.2015

Înhumarea pilotului Clop N. Ioan la Duckla, Polonia

 

 

Sâmbătă, 14 noiembrie a.c., rămășițele pământești ale pilotului român Clop N. Ioan au fost înhumate în cimitirul militar din Duckla.
La ceremonie au participat, printre alții, reprezentanții Muzeului Militar privat din Krosno, col. Romeo Mihail Tăbârcă, atașatul militar român în Polonia, Andrew Bytar, primarul orașului Dukla, și insp. Adam Pietrzkiewicz, comandantul poliției municipale din Krosno.
În alocuțiunea sa, colonelul Romeo Mihail Tăbârcă a menționat: Suntem recunosc ători tuturor celor care au contribuit la organizarea ceremoniei, care ne permite după mai bine de 70 de ani de a aduce un omagiu unuia dintre soldații români care au murit în Polonia. În februarie 1944, când aviatorul Clop și-a pierdut viața, România era încă de partea Germaniei, dar această situație se va schimba în luna auust a aceluiași an. Prin urmare, aș dori să subliniez încă o dată recunoștința noastră pentru organizarea ceremoniei de astăzi, care crează o punte între trecut și prezent și este un semn de necontestat de prietenie între cetățenii națiunii române și poloneze.

*
Pilotul Clop N. Ioan s-a prăbușit în zona mlăștinoasă din apropierea localității Kroœcienko Wyżne, la 11.02.1944, la bordul unui avion de tip Junkers 87 Stuka.
Locul prăbușirii a fost localizat pe baza unor fotografii de arhivă și cu ajutorul unui medic rezident din Kroœcienko, în prezent în vârstă de 90 de ani.
Epava avionului a fost excavată de reprezentanții Muzeului Militar privat din Krosno, sprijiniți de arheologi.

 


13.11.2015

Eroii români de la Ljubljana

 

 

În Primul Război Mondial, teritoriul actual al Sloveniei a făcut parte din cadrul Imperiului Austro-Ungar, stat dualist aflat sub conducerea împăraților dinastiei austriece de Habsburg, totodată, regi ai Ungariei – numindu-se, din acest motiv, și „Imperiul Cezaro-Crăiesc“ sau „Dubla Monarhie“.
Întrucât Imperiul Austro-Ungar a administrat teritorii slovene și românești, în multe unități imperiale au fost înrolați și locuitori din acele provincii. În timpul luptelor, armata italiană a luat prizonieri din trupele cezaro-crăiești (k.u.k.), în cadrul cărora au fost înrolați și români.
În afară prizonierilor români din truele cezaro-crăiești, o parte dintre soldații români luați prizonieri de Puterile Centrale, pe frontul românesc, au fost trimiși în lagărele aflate în apropierea frontului austro-ungaro-italian pentru a fi folosiți la muncă.
În Mausoleul-osuar din cadrul Cimitirului Žale sunt înhumați militari de diferite naționalități, printre care și 80 de militari români care au murit în Primul Război Mondial.
În osuar mai odihnesc rămășițele pământești și ale altor ostași căzuți în luptă sau morți în prizonierat: 35 ofițeri și 4701 soldați din armata austro-ungară, 342 prizonieri de război ruși și 79 de prizonieri de război sârbi.
Osuarul a fost inaugurat în anul 1939.

Lista morților de război români înhumați în Mausoleul-osuar din Cimitirul central Žale poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, sau făcând click aici.


04.11.2015

Eroii români de la Stalingrad

Până în prezent, la Rossoșka (regiunea Volgograd, Federația Rusă) au fost centralizate, în iulie 2003, în cimitirul german vechi, osemintele a 1.209 eroi români, iar în cimitirul de onoare al eroilor români (la 25.10.2015 și la 25.10.2016), osemintele a 666 eroi români. Din totalul de 1.875 de eroi români, înhumați în groapa comună din cimitirul german vechi și în cimitirul de onoare, 84 identificați, iar 1.790 neidentificați.
Cimitirul de onoare a fost inaugurat la 25 octombrie 2015.
În cadrul ceremoniei din anul 2015 a fost dezvelit monumentul central, s-au depus coroane de flori, a fost oficiată o slujbă religioasă și au fost reînhumate osemintele a 72 de militarilor români.
La 25.10.2016, osemintele a 594 de eroi români, exhumte de la Gromki, au fost centralizate în cimitirul de onoare de la Rossoșka, cu prilejul unei ceremonii militare și religioase.
Lista morților de război români înhumați la Rossoșka poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, sau aici.


22 octombrie 2014

Eliberatorii Aradului

 

La 22 octombrie 1944, la două zile de la victoria de la Păuliș, Armata Română, cu sprijinul militarilor sovietici, a eliberat municipiul Arad, apărat de armata ungară. Unitățile române au intrat triumfătoare în urbe, fiind însoțite de uralele arădenilor, trecând pe Calea Radnei și strada Iuliu Maniu pe sub un Arc de Triumf amenajat din materiale vegetale.

Militarii români care au murit în timpul și din cauza luptelor duse pentru eliberarea municipiului Arad au fost înhumați în parcela eroilor din cimitirul arădean Pomenirea, amplasat în prezent pe str. Bodrogului.

Cu prilejul aniversării eliberării municipiului Arad, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor publică lista militarilor români nhumați în parcela eroilor din cimitirul Pomenirea, o dovadă a faptului că cinstirea memoriei celor care au murit și au luptat pentru țară se realizează în mod constant, transmițându-se din generație în generație.

În parcela eroilor din cimitirul Pomenirea sunt înhumați în total 667 de eroi.

Lista morților de război din parcela eroilor români din cimitirul arădean Pomenirea poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea Lista morților de război, sau aici.

 


12 octombrie 2015

Bătălia pentru Oradea

 

Vânătorii Diviziei 3 Munte, Divizia 337 infanterie sovietică și Divizia Tudor Vladimirescu au ajuns la porțile municipiului Oradea, la 27 septembrie 1944, demarând o serie de lupte în zona localităților Berechiu, Leș, Nojorid, Păușa, Sânicolau Român și Roit. Dispozitivul de apărare germano-ungar a fost sprijinit de tancuri, artilerie și aviație.
Militarii români au luptat cu o determinare crescută, în contextul în care, după eliberarea municipiului Beiuș, la 22 septembrie 1944, generalul Leonard Mociulschi a relatat despre modul în care militarii horthyști nu au respectat legile războiului: Trupurile vânătorilor de munte, căzuți în lupte, au fost așezate pe tancuri și plimbate pe străzile orașului pentru a intimida populația. Călcând legile războiului, horthyștii au ucis și schingiuit cetățeni nevinovați, s-au răfuit crunt mai ales cu cetățenii români bănuiți că a ajutat pe ostașii noștri în luptă. Acestora le-au devastat tot, le-au dat foc la case. În comuna Gepiu, de pildă, au înhămat la căruțe români și i-au biciuit. Unui fierar, tot de origine română, i-a pus în cap un ceaun înroșit.
Bătălia pentru Oradea a constat în atacuri și contraatacuri desfășurate de ambele părți, localitățile Leș și Nojorid fiind ocupate și eliberate de câte 2-3 ori și a rămas în anale ca cea mai mare confruntare de tancuri de pe teritoriul României.
Luptele s-au desfășurat inclusiv pe străzile Oradei, în centrul municipiului, la fostul sediu al Muzeului Țării Crișurilor și în zona Rogerius, bombardamentele afectând zona centrală și mai ales gara.
Armata 1 Română a concentrat 3 divizii în luptele din perioada 7-12 octombrie 1944, acestea având în componență un număr de 16.225 de militari, pierderile fiind de 1.154 de oameni. Divizia 3 Vânători de Munte, comandată de generalul Leonard Mociulschi (1889-1979), a fost citată prin Ordinul nr. 1/1944 al Armatei I pentru vitejia și curajul dovedite în luptele pentru eliberarea orașului Oradea, iar în anul 2007, Batalionului 21 Vânători de Munte al Armatei României i s-a acordat denumirea onorifică General Leonard Mociulschi.
În prezent, ziua de 12 octombrie, când Armata României a eliberat Oradea, este sărbătorită pe plan local ca Ziua Oradei.

210 militari români care au murit în luptele pentru eliberarea municipiului Oradea au fost înhumați în parcela eroilor din cimitirul Rulikovski.

Lista morților de război români din parcela eroilor români din cimitirul orădean Rulikovski poate fi accesată aici.

 



28 septembrie 2015

Ne gândim (...) la cei mai buni luptători care au căzut aici!

 

18 septembrie 1944.
Armata a IV-a română dispune trecerea în ofensivă a corpului de munte cu scopul eliberării municipiului Târgu Mureș și de a realiza un cap de pod la nord de Mureș.
La 28 septembrie, vânătorii de munte ajung la periferia municipiului Târgu Mureș. Atacul militarilor români începe în condiții de cer înnorat, iar deplasarea unităților se realizează pe drumuri desfundate.
Primul success înregistrat este ocuparea cu impetuozitate a Cotei 474 de Batalionul 3 Vânători de Munte, iar generalul Ion Bădiceanu, comandantul Diviziei 1 Munte, ordonă batalioanelor de vânători de munte să atace pe tot frontul.
Regimentul 4 Dorobanți trece Mureșul, iar inamicul trage în militarii români cu tot armamentul disponibil, însă dorobanții intră în localitate din direcția nord-vest. În același timp, Batalionul 3 Vânători de munte intră în localitate la est de străzile Mihai Viteazul și Călărașilor, iar Batalionul 7 Vânători de Munte ajunge la primărie. La ora 2 p.m., generalul Ion Bădiceanu își instalează punctul de comandă în Târgu Mureș, obiectivul fiind atins.
Vânătorii de munte arborează drapelul României la fereastrele casei Kendeffy, fostul sediu al Tribunalului Suprem al Transilvaniei, în semn de biruință.
În aceeași zi, Marele Stat Major consemnează într-un comunicat că, dupa două săptămâni de lupte înverșunate, trupele Armatei 4 Române au atins și au trecut Mureșul pe un front larg.
Generalul de divizie Ion Dumitrache, comandantul Corpului de Munte, se adresează prin Ordin de Zi pe Unitate militarilor care au luptat pentru eliberarea municipiului Târgu Mureș, mulțumindu-le printr-un mesaj înălțător pentru realizare.
Ostași, îndemnul meu este același de întotdeauna, înainte. Mai întâi peste Mureș!  

Militarii români care au murit în luptele pentru eliberarea municipiului Târgu Mureș au fost înhumați pe locul unde s-a aflat punctul de comandă al generalului Dumitrache.
În prezent, Cimitirul eroilor români din municipiul Târgu Mureș este situat în Parcul Eroilor din str. Gheorghe Marinescu, în cadrul acestuia fiind înhumați 453 de militari români (452 din Al Doilea Război Mondial, iar unul căzut în Teatrul de operații din Afganistan – mr. PM Petre Tiberius Marcel), din care 162 identificați nominal, iar 291 necunoscuți.
Lista morților de război români din cimitirul eroilor din municipiul Târgu Mureș poate fi accesată pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la rubrica Lista morților de război, sau aici.


03.09.2015
Pași prin istorie


Ultima decolare a căpitanului aviator Alexandru Stârcea

3 septembrie 1942.
La Escadrila 113 română de pe Frontul de Est se face apelul.
Un avion IAR 38 este raportat că a decolat și nu s-a întors din misiune.
La bordul acestuia se aflau locotenentul Alexandru Stârcea, adjutantul Ion Tomag și un mitralior.
Militarii români prezenți la apel au o strângere de inimă, sperând că echipajul avionului a aterizat într-o zonă prietenă.

* În anul 1941, când România a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial, Alexandru Stârcea profesa ca judecător. În contextul în care acesta a absolvit și cursurile Școlii de Ofițeri Aviatori, familia s-a opus plecării sale pe front, însă Alexandru Stârcea s-a înrolat cu gradul de locotenent în Flotila 3 din Escadrila 113, efectuând numeroase misiuni de recunoaștere în liniile inamice.
La 3 septembrie 1942, locotenentul Alexandru Stârcea și adjutantul Ion Tomag au decolat la bordul unui avion IAR 38 pentru a efectua o misiune de recunoaștere în sudul Kubanului. La Slavianskaia, piloții români au fost implicați într-o luptă aeriană cu aviația sovietică. Aparatul IAR 38 a fost lovit în plin, prăbușindu-se învăluit de flăcări. Locotenentul Alexandru Stârcea și adjutantul Ion Tomag au murit carbonizați, iar mitraliorul care deservea avionul a decedat după două zile, din cauza rănilor. Corpurile neînsuflețite ale eroilor au fost înhumate la locul prăbușirii.
Având în vedere că mormintele se aflau într-un loc izolat, care nu permitea efectuarea unor activități comemorative, aviatorul Ionescu Râmnic a ordonat sublocotenenților Ionică Voiculescu ș i Florian Buchiu să exhumeze corpurile eroilor și să le reînhumeze în cimitirul eroilor din zonă.
La insistențele familiei Stârcea, corpul eroului a fost identificat după un implant din aur la maxilar. Sicriul din zinc al locotenentului Stârcea a fost transportat în România la bordul unuiavion YU 52, fiind înmormântat în Bucovina, în altarul schitului din comuna Stârcea (în prezent în raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Ucraina), unde familia Stârcea deținea un conac.
În toamna anului 1942, odată cu ruperea frontului la Stalingrad (în prezent Volgograd, în Federația Rusă), sicriul eroului Alexandru Stârcea a fost exhumat de familie și depus la București în interiorul bisericii Sf. Visarion, din dorința de a nu rămâne într-o localitate care urma să fie evacuată, existând pericolul profanării de militarii sovietici.
Pentru faptele sale de arme, eroul Alexandru Stârcea a fost avansat post-mortem la gradul de căpitan și a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică cu Spade.
În prezent, după ce se trece de ușa monumentală din lemn a Bisericii Sf. Visarion, o candelă a recunoștinței îndreaptă privirile spre o nișă din latura dreaptă, iar pe o placă din marmură albă se face trimitere la aviatorul pe care urmașii nu l-au uitat: EROU / CĂPITAN AVIATOR / SANDU STÎRCEA / JUDECĂTOR / 3 SEPT. 1942
Nișa este încadrată de un baldachin, coloanele acestuia, îmbrăcate în marmură albă ș i roșie, fiind în stil corintic. Pe latura frontală a baldachinului sunt inscripționate cuvintele: ”ÎNTOARCE-TE, SUFLETE LA ODIHNA TA / CĂ DOMNUL BINE A FĂCUT ȚIE”.

* Biserica Sfântul Visarion este amplasată pe strada cu același nume, lângă Piața Romană din București. A fost reamenajată în perioada 22 iunie 1910 – 14 octombrie 1913 (ziua Cuvioasei Parascheva) prin contribuția financiară a Elenei Eraclide, născută Stârcea (mătușa eroului Alexandru Stârcea), în timpul arhipăstoriei Mitropolitului Primat D.D. Conon Arămescu Donici.

 


PPRIMELE ȘI ULTIMELE ONORURI

Ofensiva armatei germane în România, după declararea stării de război (30 august 1916) s-a soldat și cu mii de militari români care au căzut în captivitatea austro-ungară, bulgară, germană și turcă.
Majoritatea prizonierilor români au fost internați în lagăre, localizate din Europa centrală și până în actualul teritoriu al Franței, fiind repartizați la amenajări de drumuri, căi ferate, tăierea stufului sau în mine.
În schimb, ofițerii români care au căzut prizonieri, în virtutea tratatelor internaționale, nu au fost obligați să muncească. Cu toate acestea, mulți ofițeri români au murit în prizonierat, unii din cauza rănilor dobândite în luptă, prost sau insuficient tratate încaptivitate.
Așa a fost și cazul sublocotenentului Angelescu Teodor din Regimentul 48 Infanterie, care a murit în lagărul din Dänholm (insulă germană la Marea Baltică). Potrivit memoriilor unui ofițer român, care a fost eliberat din captivitatea germană la 16 iunie 1918, peste constituția lui deja ofilită bătu bruma climei neîndurătoare și a unei îngrijiri inumane. Cele din urmă ceasuri i s-au scurs pe patul mohorâtului spital (...) până ce perdeaua morții eterne s-a lăsat în singurătatea aceea peste ochii lui nemângâiați. În capela mută a spitalului, fără de veghe și fără de lumânare sfântă, departe de pământul și de soția lui, el își dormea somnul veșnic. (...) E vrednic de notat atenția cu care s-au simțit datori nemții înșiși. Un pluton, în solemnă ținută, a urmat trupul adormit al prizonierului și, n cele trei salve de puști, deasupra mormântului deschis, s-au îndurat să dea primul și ultimul salut unui luptător.

Sublocotenentul Angelescu Teodor a fost înhumat în parcela prizonierilor de război din Dänholm, în sectorul prizonierilor ruși, la mormântul acestuia depunând coroane delegații ale prizonierilor români, francezi, germani și ruși.

 

 

 

 


 

 

 

actualitate

 

- Arhivă evenimente -

     

Copyright © 2006 Oficiul Național pentru Cultul Eroilor