Informatii despre Castelul Tepes
   
O.N.C.E.
Prietenii ne scriu
Flash news

Despre instituţie
Conducere
Sediu - Castelul Ţepeş
Legislaţie
Informaţii de interes public
Buletin informativ
Fişe de evidenţă


Cimitire de onoare
Mausolee
Mormântul Ostaşului Necunoscut
Monumente
Lista morţilor de război

Arhivă evenimente
Paşi prin istorie
Proiecte
Raport anual

Utilitate publică
Manual strămutări

Arhiva foto
Achiziţii
Diplome de excelenţă
Anunţuri
Download
Tabere de voluntari
Vitrina de carte
Legături utile


HOME      CONTACT

 

 

 

2014

Povestea unui Nieuport

“ Ce urme lasă șoimii în zbor”

Părea un șoim de vânătoare cu siluetă fină și cu aripi de email și de argint...

Se născuse departe, undeva într-o țara de care iși aducea aminte ca prin vis, sub bolta de sticlă a unei hale de uzină, în care mâini harnice și înfrigurate, îi îngrijiseră pană cu pană, și se trezise apoi la soare împreună cu o mulțime de pui albi ca argintul – la fel ca și el – care așteptau cuminți pe o pajiste verde, însemnată cu linii albe, trase cu var.

Undeva, departe...

Răsunau glasuri de tunuri amestecate cu accentele dătătoare de fiori ale „Marseillaise –i”.

Apoi se văzuse închis într-o colivie mare, cu pereții căptușiți în pâslă între care iși strânsese aripile înfipte lângă trup ca să poată încăpea și închisese ochii...

Colivia a fost ridicată și purtată întâi pe un camion greu, iar mai târziu se trezise legănat de valuri pe puntea unui vapor pesemne, care îl ducea departe, fără ca el să știe unde.

Cum ar fi putut ști?

A început un drum lung, un drum lung fără oprire, zile întregi și nopți întregi legănat de valuri pe ape... și puiul a adormit strângându-și trupul între aripi.

După un răstimp, simți o zguduitură și auzi huruit prelung de macarale și vuiet de port, apoi strigăte și comenzi într-o limbă pe care nu o cunoștea și puiul se trezi de-a binelea, ascultând atent la ceea ce se intamplă. Simțea că pornește din nou, dar nu mai era pe vapor...

Î i era frig..

În cușca lui căptușită, puiul iși strânsese aripile pe langă trup și adormi iar.

N-a știut cât a ținut drumul...

Trenul s-a oprit din drumul lui și cușca fu dată jos, apoi se auziră bătăi grăbite în pereții de lemn și puiul se trezi. Simțea acum aerul călduț și încerca să-și destindă o aripă, dar nu avea loc.

De afară, printre încheieturile cuștii pătrundea miros de iarbă proaspătă prevestire de primăvar㠖și se auzeau glasuri care se îndemnau.

Puiul rămase o clipă atent..

Glasurile răsunau prietenoase în preajmă, și el nu se putea dumiri ce anume ar fi putut să însemne asta: asculta o limbă pe care nu o auzise niciodată, dar pe care parcă undeva- cine știe când – o mai auzise.

Și puiul se mira…

Era o limbă care nu era a lui și totuși… o limbă pe care parcă o înțelegea. Știa că numai în vis ți se intamplă câteodată să auzi o limbă pe care nu o cunoști și pe care totusi, o înțelegi… și vru să adoarmă iar.

În clipa aceea însă, un perete începu să se desfacă și o rază de soare pătrunse în cușcă, lăsând apoi să năvălească un potop de lumină și de primavară.

Nu mai visa…

Deschise ochii și se trezi pe o pajiște verde, la fel cu aceea pe care se născuse, numai că locul era altul.

Zarea era mai largă și mai deschisă împrejur, iar departe se rotunjeau coline ca niște ondulări de valuri verzi și jos, între ele, se întindea un oraș plin cu turle de biserici vechi.

În fund, pe vârful unui deal cu creastă înaltă, străjuia o mănăstire cu două turle subțiri și ascuțite, înconjurată de meterezele cenușii ale unei cetățui.

Aici și-a întins aripile pentru prima oară aripile învățând să zboare…

În vara aceea, puiul a zburat în fiecare zi în jurul cetățuii din vârful dealului, la poalele căruia un râu mic cu undă leneșă, își încolăcea o panglică verde a apei la marginea orașului plin de tunuri, de spitale și de soldați.

Și asta până într-o zi când – cu alți pui de șoimi albi ca și el – porni departe spre miazăzi, peste coline întinse, brăzdate de ape înguste. Purtau acum pe aripi culori noi, înscrise în trei cercuri ce răsfrângeau senin de cer, aur de holde și purpură de sânge…

El plutea în fruntea tuturor, în vârful ascuțit al liniei subțiri, frântă ca o linie de cocori.

Drumul albastru se topea sfașiindu-se în marginea unei zări străjuite de o măgură cu cinci cocoașe și unde sclipea o panglică lată de apă, dincolo de care fulgerau sclipiri de baionete și clocotea amarnic glasul greu al tunurilor.

Își aminti de țara de unde pornise întâi și i se păru că recunoaște același cântec în glasul tunurilor.

Aripile îi tresariră, apoi se legănară o clipă și se lăsară lin în zbor planat spre o pajiște înflorită în colțul căreia trei hangare – mici ca trei cutioare de chibrituri – le pândeau venirea, având la mijloc o mânecă de vânt ce flutură prietenoasă în semn de bun sosit.

Așa a fost întâiul zbor, acolo jos în valea Siretului

*

Toamna își destrăma fâșii alburii de ceață peste Siret…

În primele zile a rămas liniștit în hangar, fără să se gândească la nimic , ci privind tăcut numai cum alți pui plecau, din când în când ca niște porumbei și simți parcă și el o dorință să plece.

Într-o zi, perdeaua hangarului se dădu în grabă deoparte și se auzi afară larmă de glasuri și mișcare .

Oameni grăbiți alergau în toate părțile, ordine scurte și repezi răsunau înfrigurat și câțiva dintre tovarășii lui își întinseseră aripile și plecară ca niște săgeți albe în largul zării.

În mintea lui, puiul bănui că se întâmplase ceva neobișnuit și scoase capul afară ca să privească cerul.

Niște păsări mari străine, iși roteau aripile cenușii pe deasupra pajiștii lor.

Țipete repezi și ascuțite veneau de sus, de unde se auzeau țăcănituri de metal, ca o păcăneală a ciocurilor de berze, și puiul de șoim văzu de câteva ori siluetele albe ale tovarășilor săi trecând ca niște sclipiri de argint prin amestecul păsărilor cenușii.

Când s-a făcut liniște și s-au întors cei care plecaseră, unul din șoimi avea o aripă sfâșiată ca de gheară și l-au dus în altă parte, într-un hangar de alături, iar puiul se gândi: “Ce vroiau oare păsările acelea străine si atât de rele”?

După câteva zile fusese și el scos afară și aștepta acum la rând cu ceilalți pui însirați cuminte pe marginea verde care începea să păleasca de toamnă.

În ziua aceea o sirenă a șuierat prelung și el își ridică mirat privirea în zare, iar departe văzu iar păsările negre care se apropiau în linie frântă.

Fără să vrea, simți un fior…

Dar cineva se alătură de el șoptindu-i tainic un cuvânt de îndemn și apoi simți parcă o mână caldă mângâindu-i umerii. Era un prieten pe care-l cunoștea, un prieten mic și bun cu zambet veșnic înflorit în colțul gurii dar cu ochii vii ca doi tăciuni aprinși.

Dintr-un salt, puiul de șoim porni ca o săgeată…

Alături de el, la stânga, alt șoim alb iși fulgeră aripile, apoi dintr-o dată se avântară împreună drept în sus ca niște rachete de foc.

Pajistea cu hangarele ei a rămas în urmă, acolo jos, mică, aproape cât o frunză iar el se inălța acum tot mai sus… tot mai sus, bob de argint topit în albastrul cerului.

O dorință ciudată îl cuprinse, să vadă mai de aproape păsările cele străine și își îndreptă aripile către ele. Păsările cele negre însă se întoarseră din drum într-o rotire scurtă , dar șoimul își plecă înainte capul și săgeta zarea către care ele căutau să se înfunde.

Era deasupra lor și acum le vedea bine

Purtau pe aripi niște cruci negre și el simți întâi parcă o tresărire ca aceea pe care o ai când vezi seara un fluture cu cap de mort.

Jos, pe Siret, tunurile își opriseră glasurile – și dincolo, și dincoace – iar în tăcerea stranie a văzduhului parcă moartea își oprise răsuflarea.

Păsările cu crucile pe aripi au trecut panglica apei, apoi s-au întors dintr-o dată, iar puiul auzi câteva piuituri lungi trecându-i pe la ureche și se feri în lături.

Tovarășul lui se întorsese din drum când văzuse că păsările fug, iar el rămăsese acum singur…

Încordându-și aripile, se lăsă ca un vartej asupra primei păsări care venea spre el. O văzu întâi legănându-se pe aripi, plecată într-o parte ca și cum ar fi vrut să se ferească, dar puiul de șoim știa că de acum n-o să îi mai scape. Sub izbitura de gheară a șoimului alb, pasărea se roti o dată scurt și se prăbuși neagră și hidoasă într-un vârtej de pene smulse.

Celelalte două s-au repezit în același timp asupra lui, dar el a țâșnit, ca un fulger printre ele, s-a ridicat drept în sus și s-a repezit iar, lăsându-se să cadă ca o săgeată asupra uneia din ele, așa cum știa că se reped șoimii când cad peste pradă.

Pasărea neagră a gemut în vaiet de aripi ce șuieră în aer când se prăbușesc, iar el o urmări până când o văzu cum se izbește surd de pământ,într-un amestec de sfărmături, de sânge și de scrum negru.

A treia pasare, cuprinsa de groază, a dispărut în fundul zării, într-o goană de fugă nebună.

Și puiul de șoim s-a intors pe pajiștea lui, cuminte și liniștit, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic…

A doua zi era o vreme caldă de toamnă, luminată de soarele blând; pe când aștepta pe linie, l-a trezit aceeași larmă ca și ieri și puiul de șoim a pornit împreună cu alți doi.

Cunoștea bine păsările negre…

Ajuns deasupra Siretului se repezi vijelios înainte, către păsările cu aripi negre, ca cele din ajun, și căută să le pândească zborul lor ocolit, fără să bage de seamă că cei doi tovarăși rămăseseră departe.

Păsările negre au năvălit deodată asupra lui, în același timp, și șoimul se zbătu ca un fluture de argint printre umbrele cenușii, ce-și purtau pe aripi, macabre crucile negre.

Era singur, și ceilalți nu mai veneau…

O sfâșiere scurtă de gheară îi trecu prin trup și vru să se ferească în lături, dar păsările cu cruci negre nu-l slăbeau.

Într-o clipă puiul simți cum i se împăienjenesc ochii și se clatină…

Mai izbuti încă o dată să se înalțe deasupra uneia dintre păsări și sa-și repeadă gheara, dar un alt junghi în trup îi tăie puterea și aripile i se îngreuiară ca și cum ar fi fost de plumb

Și ceilalți nu mai veneau…

Știa ce înseamnă șuieratul prelung al spațiului sfâșiat în cădere și revăzu o clipă, în minte, pajistea copilăriei lui, colo departe, într-o țară de unde pornise întâi și unde n-avea să se mai intoarcă.

Zări ca prin vis panglica albastră a Siretului și dincolo zări pajiștea unde venise să-și fluture aripile-i albe…

Și puiul de șoim tresări…

Era pajiștea la fel cu cea de-acasă de la el…

Cu ultimele puteri încercă să o ajungă și cu ultima nădejde de a prinde măcar un colț din ea- își îndreptă aripile spre marginea ei .

Era acum aici aproape… pajiștea verde… cu linii albe… trasate cu var…și cu hangarele care-l așteptau.

Da… avea să prindă pajiștea verde… era acum deasupra ei, dar ochii lui împăienjeniți ce ceața morții n-o mai vedeau…

Se prăbusea…

Nu… nu acum… ci pe colțul mic din fund, acolo de unde iși luase adineauri zborul cel din urmă.

Iarba pajiștei a fâșâit lin ca un foșnet de mătase, apoi aripile s-au aplecat moi, ca două mâini albe, închizându-se peste micul trup fărâmat și puiul de șoim a închis ochii pentru vecie.

*

Departe, Siretul cânta…

Povestea unui șoim și a unui pilot.

Pilotul de vânătoare Ion Muntenescu – lovit de glonț în aer avusese ca întotdeauna mândria să-și duc㠓NIEUPORTUL” pe aerodrom…

Pe crucea de la mormântul lui din cimitirul de la Tecuci, a rămas o inscripție simplă și profanator de banală :

“MORT îN ACCIDENT DE AVION- 26 octombrie 1917”… Atât…

 

- top -

 





 Monumente în suferinţă

  Portrete de eroi

  Prietenii ne scriu


DOWNLOAD

Legea nr. 379/2003
privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război

Convențiile de la Geneva și Protocoalele Adiționale

Imnul Eroilor (mp3)



Copyright © 2006 Oficiul Național pentru Cultul Eroilor